Nu ştiu cum se face, dar se pare că acele prezentări concise de pe IMDb (pentru cei ce nu ştiu, cea mai mare bază de date de filme din Internet) nu reuşesc să evoce fascinaţia provocată de reclamele tridimensionale din cinematograf.

            Gândiţi-vă puţin la următoarele descrieri de film luate de pe Internet:

      Un războinic trebuie să lupte şi să-l înfrângă pe monstrul care terorizează oraşe întregi, dar, mai apoi, mama monstrului începe să omoare ca să se răzbune.

      O familie de supereroi sub acoperire încearcă să ducă un trai liniştit, dar este silită să acţioneze şi să salveze lumea.

      Un hacker află de la nişte rebeli misterioşi care este adevărata natură a realităţii în care trăieşte şi rolul jucat de el în războiul împotriva celor care o controlează.

      În ultima mare invazie din cel de-al Doilea Război Mondial, pericolul cel mai mare pentru opt oameni este să-l salveze pe... Unul anume.

      Un basm clasic, lupte cu sabia, uriaşi, un prinţ malefic, o prinţesă frumoasă şi, bineînţeles, câteva săruturi.

Poate că aveţi o imaginaţie mai bogată decât a mea, dar eu unul, când citesc un foarte scurt rezumat al filmelor de mai sus, nu mă simt motivat să le văd, ci dimpotrivă. E greu de crezut că atunci când vrei să afli rapid ceva despre nişte filme de top, precum „Beowulf”, „Incredibilii”, „Matrix”, „Salvaţi soldatul Ryan” şi „File de poveste”, nu poţi găsi alte descrieri în afară de astea.

În mod clar, condensarea extremă a intrigii nedreptăţeşte interpretarea artistică, umorul şi efectele speciale care condimentează aceste producţii cinematografice de multe milioane de dolari. Este greu de crezut că ar fi cineva gata, după ce a citit un tagline, să scoată 50,00 RON din buzunar şi să cumpere DVD-ul. Nu! Dacă ţi-ai cumpărat filmul, ai făcut-o nu fiindcă ai citit un scurt rezumat. Dacă te-ai dus la cinematograf, ai făcut-o deoarece te-ai implicat mai mult; poate ai văzut trailerul sau poate un prieten ţi-a povestit încântat despre acele două ore în care a fost emoţionat până la lacrimi sau a râs în hohote.

În concluzie, rezumatul nu e suficient. E nevoie de ceva mai captivant. Cea mai scurtă informaţie, cea mai concisă descriere nu-i atinge pe potenţialii spectatori. E ciudat, dar pe mine unul, un tagline, cu prezentarea-i ultrascurtă a intrigii filmului, chiar mă face să-mi pierd interesul. Mi se pare prea simplistă şi banală. O astfel de prezentare nu m-a făcut niciodată să merg la un film, ci a avut exact efectul contrar.

Dacă recitiţi descrierile de mai sus şi le interpretaţi conform cu ceea ce ştiţi despre filmele respective, veţi începe să le recunoaşteţi. Căci, deşi prezentarea e criptică, e totuşi exactă. Fraza aceea are capacitatea de a vă readuce în minte imaginile bine fixate în memorie. Poate scoate la iveală o serie întreagă de scene extraordinare şi poate stârni chiar şi unele emoţii  legate de film. Iată de ce e posibil ca această miniprezentare să le fie de ajutor celor care ştiu despre ce e vorba... dar ea nu-i ajută cu nimic pe ceilalţi.

Asta-i tot ce pot face tagline-urile.

Ele n-au apărut odată cu Internetul. Nici ca o consecinţă a industriei filmului, aflată în plin avânt. Nu, ele există de când au început oamenii să comunice. În dorinţa lor de a comunica, întotdeauna au sintetizat, au rezumat şi au reformulat informaţiile cu care a avut de-a face. Şi în urmă cu 3.000 de ani se pot găsi prezentări la fel de scurte ca acelea de la IMDb. De exemplu, despre domnia unor regi de acum o mie de ani nu a rămas scris în paginile istoriei decât un rând sau două.

Oricum, indiferent în ce secol au fost scrise, tagline-urile au cam aceleaşi efecte: cei ce dau de ele le ocolesc liniştiţi şi merg mai departe. Caută ceva puţin mai dramatic, o poveste cu mai multe detalii. Caută ceva ce pare adevărat... ceva cu care pot avea ceva în comun. Asta sper şi eu mereu să găsesc atunci când caut un film interesant pe Internet.

În consecinţă, nu-mi plac deloc tagline-urile. Pur şi simplu n-au efect în cazul meu. Mă lasă rece, ba chiar uneori iritat de ceea ce caută să promoveze.

Avem aici un principiu cu aplicaţie universală. Când ceva e prea mult sintetizat, când e simplificat până la esenţă... adesea e prea mult simplificat. Singura persoană care poate citi un minirezumat şi poate înţelege ceva e cea care ştie deja foarte multe despre subiectul respectiv. Însă noi, ceilalţi, doar simţim că se apropie un tagline, că ne şi gândim să trecem mai departe, în căutarea a ceva mai mare şi mai bun.

Acest adevăr general nu ar avea prea mare importanţă dacă ar fi valabil doar în cazul chestiunilor minore. Dacă ar avea de-a face doar cu filmele, cu distracţia, cu câteva evenimente istorice, ar fi doar o curiozitate şi nimic mai mult. Dar boala tagline-urilor nu cunoaşte astfel de limite. În generaţia noastră, credinţa în Dumnezeu a degenerat într-o comunicare la nivel de tagline-uri. Schimbăm rezumate ultrascurte, cu speranţa că vor avea o mare greutate. Însă ele nu reuşesc să surprindă dramatismul, pasiunea şi intensitatea pe care încearcă să le transmită. Din păcate, experienţa ne confirmă: odată ce rezumatul e rostit, conversaţia tinde să lâncezească. Tagline-urile n-au nicio putere.

Trailerul filmului însă e o altă mâncare de peşte... E o explozie de dramă, care ţine două minute. E un instantaneu ce surprinde acţiuni, emoţii şi conflicte în plin avânt. Ne atrage cu ritmul alert, cu intensitatea şi caracterizarea atrăgătoare. Ne stârneşte curiozitatea şi imaginaţia. Ne face să ne dorim să ştim mai multe, ademenindu-ne cu câteva picături din intriga filmului. Trailerul este o modalitate de comunicare de o superioritate exponenţială.

Tot o altă mâncare de peşte e să-ţi povestească un prieten impresiile lui despre film. Afirmaţiile prietenilor sunt credibile şi importante, fiindcă anii de prietenie ne-au întărit încrederea în ei. Iar apropierea dintre noi ne determină să fim influenţaţi de comentariile lor, ce ni se par pertinente. Prietenii nu fac publicitate la nivel superficial. Recomandarea lor depăşeşte cu mult banalitatea minimalistă a tagline-ului.

Când vine vorba de spiritualitate, oamenii din zilele noastre rareori dau peste „trailer”. Ei nu văd decât o mică parte din subiect şi chiar şi mai puţină acţiune. La asta se adaugă şi faptul că cei mai mulţi oameni n-au nici măcar un prieten care să le poată vorbi mereu despre experienţa lor cu Dumnezeu. Combinaţia face să se contureze o imagine sumbră. La cine putem apela ca să surprindem drama iertării? Încotro putem merge ca să ne simţim conectaţi la interacţiunea neîntreruptă dintre Dumnezeu şi universul creat de El?

Fără a avea ceva care să semene cu un trailer sau un prieten care să ne vorbească mult despre asta, nu ne rămâne decât să schimbăm nişte tagline-uri neinspirate, dezamăgiţi că nu există o altă opţiune. Şi probabil că atunci când aţi dat de acele tagline-uri, nu v-aţi gândit la ele mai mult de 3-4 secunde. Aţi intuit cât de limitate sunt, din cauza comprimării, şi aţi mers mai departe.

Bine, trebuie să vă mărturisesc ceva. Mi-a plăcut „Incredibilii”. A fost mai bun decât mă aşteptam. Iar „File de poveste”, îmi amintesc că m-a fermecat. După ce am văzut „Matrix”, am sperat să se facă şi o continuare. În toate aceste cazuri, experienţa a întrecut tagline-ul. Când „am plonjat” în intrigă, m-a fascinat şi n-am mai avut nevoie de altceva.

În zilele noastre, ne pricepem destul de bine să punem lucrurile cap la cap. Cred că este evident ce înseamnă în termeni practici. Pentru a fi cu adevărat stimulaţi, probabil că suntem în căutarea a ceva care seamănă cu un trailer de film. Trebuie să cunoaştem chiar istoria respectivă, nu doar o descriere a ei. Sau, eventual, să-l ascultăm pe un prieten vorbind cu entuziasm despre cât de importantă e credinţa pentru el. Asta ne-ar putea convinge. Ar da credibilitate subiectului. Însă în ambele cazuri, introducerea în tema căutată de noi va lua mai mult de 3-4 secunde. Asta este: ca să aibă greutate, nu trebuie să fie un simplu tagline.