Nu obrazul tumefiat, nici vânătaia de la coastă, nici rana profundă de la tâmplă nu îi provocau cea mai mare suferinţă. Nicidecum! Mult mai rea era sfoara care-i lega mâinile, împiedicându-l să scape. Iar soldaţii ce-l escortau pe alee... nu se deranjau nici măcar să-l privească în ochi. După părerea lor, nu merita tratat ca un bărbat. Pentru ei, era doar ocnaşul 24601 şi trebuia readus în celulă.

            Şi culmea este că încă n-avusese parte de cea mai mare suferinţă! În dimineaţa aceea înnourată, se afla într-o regiune din nordul Franţei. Cu fiecare pas pe care îl făcea, infractorul se apropia de casa care-l adăpostise peste noapte. Casa unui om generos, care primise, cu dragă inimă, pe un străin aflat în nevoi. Pentru ca apoi, în toiul nopţii, străinul, pe nume Jean Valjean, să fure lucrurile de preţ din casă: farfuriile, cupele şi tacâmurile din argint. Căpitanul gărzii ce-l escorta pe răufăcător nu mai avea decât un ţel: să bată la uşă, să i se confirme furtul şi să-l trimită pe ticălosul acesta de cea mai joasă speţă înapoi la ocnă... de data asta pentru totdeauna!

            Cu fiecare pas pe care îl făcea, Jean era tot mai cuprins de deznădejde. Doar o bătaie în uşă şi soarta avea să îi fie pecetluită... Nici nu putu să se uite când căpitanul ridică mâna, ca să bată în uşă.

            Uşa se deschise larg, iar proprietarul casei pricepu, dintr-o privire, întreaga scenă. Pungaşul vinovat fusese prins; clipa răzbunării sosise foarte iute.

            Căpitanul îl întrebă dacă recunoaşte argintăria din sac. Nu era decât un singur răspuns: „Bineînţeles!” În clipa aceea, inima răufăcătorului se frânse în două. Căpitanul dădu mulţumit din cap, zicându-şi că putea închide cazul.

            Însă proprietarul adăugă: „Aşteaptă o clipă!” şi dispăru în casă pentru câteva clipe. Se întoarse cu câte un sfeşnic de argint în fiecare mână. I le întinse prizonierului şi spuse: „Mi-e teamă că, plecând în grabă, le-ai uitat pe astea aici.”

            Nicio altă afirmaţie n-ar fi putut schimba atât de radical acea dimineaţă mohorâtă. Chiar când deznădejdea era mai mare, se întâmplase ceva neaşteptat: în loc să fie judecat, fusese iertat.

            Când Victor Hugo a scris acest roman clasic, Mizerabilii, şi-a surprins publicul cu una dintre virtuţile slab dezvoltate de către oameni: iertarea. Şi cum se întâmplă de obicei cu lucrurile puţin dezvoltate, ele nu sunt îndeajuns cunoscute. De aceea vom apela la alte două ilustraţii, pentru a înţelege această virtute mai bine.

            Mirosul de igrasie şi de mucegai din închisoare îi devenise aproape familiar lui Paul. Săptămână de săptămână, cobora treptele ce duceau spre celulele în care se aflau condamnaţii la moarte. Printre ei se număra şi George, care se afla acolo de cel mai mult timp. De fapt, dacă n-ar fi fost Paul, George ar fi atârnat în ştreang de luni de zile, odată cu amicul său James, pe mormântul căruia deja începuse să răsară iarba. Doar încercările repetate ale lui Paul de a-l elibera pe George opriseră execuţia. Astăzi, documentul pe care Paul îl ţinea în mână îl făcea să zâmbească.

            „Deschide uşa!” strigă Paul către gardian. Când uşa se deschise, Paul zise victorios: „Uite aici! Semnat de Jackson însuşi! Îmi eşti dator.” Şi aruncă documentul pe patul de lângă George. „Vino să-l vezi! Nu glumesc” îl îndemnă Paul.

            Însă George nici nu se clinti de pe pat. Aproape fără să-şi ridice capul, răspunse: „Ţi-am mai spus că nu contează. Nu-l vreau. Dă-i-l altcuiva!” Cu aceste cuvinte, George a respins cel mai valoros act care ajunsese vreodată în aripa condamnaţilor la moarte.

            Cu vreo şapte luni în urmă, George şi James fuseseră prinşi în timp ce încercau să jefuiască un tren. James fusese judecat şi condamnat. George urma să fie şi el executat, dar Paul trăsese toate sforile pentru a putea fi primit în audienţă de preşedintele Andrew Jackson. Iar preşedintele semnase graţierea care stătea acum neatinsă, pe patul de lângă George.

            În acea zi, decizia lui George a iscat o nouă problemă. Cum ar trebui să se procedeze cu cineva care a fost graţiat, dar refuză să primească graţierea? În timp ce George a rămas în celulă, cazul său trecea de la un tribunal la altul, până ce a ajuns, într-un final, la Curtea Supremă de Justiţie. După mai multe dezbateri, în anul 1830, Curtea Supremă a dat următorul verdict: „Graţierea este o bucată de hârtie a cărei valoare unică trebuie a fi hotărâtă de destinatarul ei. George Wilson a refuzat graţierea... Nu putem înţelege de ce, dar a făcut-o. În consecinţă, George Wilson va trebui să moară.” La puţin timp după acest moment, George Wilson s-a îndreptat spre spânzurătoare, făcând loc în celulă pentru următorul „chiriaş”.

            Ce putem învăţa de la unul ca George? Că iertarea este o virtute, dorită de unii, dar nu de toţi. Din câte se vede, iertarea presupune existenţa a două persoane: una care acordă iertarea şi una care o primeşte. Aşadar, iertarea trebuie, mai întâi, acordată, dar, dacă nu este primită, îşi pierde oarecum sensul.

            Cea de-a treia ilustraţie scoate în evidenţă un alt aspect interesant al acestei virtuţi. Povestirea „Darul magilor” face parte din tradiţia de Crăciun a creştinilor din întreaga lume. Este, probabil, cea mai cunoscută lucrare a unui scriitor cu pseudonimul O. Henry. Pe numele adevărat William Sydney Porter, şi el a avut probleme cu legea. În 1895 a fost judecat pentru înşelăciune şi condamnat la cinci ani de temniţă. Însă unii dintre cei mai înfocaţi admiratori ai săi din ultima sută de ani au considerat că e stânjenitor ca scriitorul lor preferat să aibă cazier şi să fie puşcăriaş. De aceea au făcut multe eforturi pentru a-i reabilita numele.

            Aşa se face că patru preşedinţi ai SUA au primit apeluri pentru graţierea lui O. Henry. Toţi patru au dat acelaşi răspuns: „Departamentul de Justiţie nu acordă graţierea după decesul persoanei în cauză.” Tribunalul a hotărât: graţierea se poate aplica în timpul vieţii, dar nu după moarte. Altfel spus, iertarea este o virtute de mare folos cât eşti în viaţă, dar n-are acelaşi efect după ce-ai murit.

            Cele trei istorioare ne arată câteva aspecte ale acestei virtuţi rare şi valoroase numite iertare. Mai întâi, trebuie primită. În al doilea rând, putem apela la ea câtă vreme suntem în viaţă şi, după cum ne dovedeşte şi Victor Hugo în Mizerabilii, ne poate schimba radical viaţa.

            Nimănui nu ar trebui să-i fie străină iertarea. Iisus Hristos i-a dat locul cel mai de seamă în viaţa Sa. Moartea şi învierea Sa au fost menite a acorda iertare tuturor oamenilor. Totodată, El nădăjduia ca iertarea Sa să fie primită, nu după moarte, ci în viaţa aceasta, şi să aducă schimbări radicale în viaţa persoanei respective. Dorea ca oamenii să trăiască pe pământul acesta fiind şi ştiindu-se iertaţi. Ce dezamăgiţi suntem când vedem cât de rar se discută despre acest lucru! Dar suntem şi mai dezamăgiţi când ne gândim cât de rar caută oamenii să fie iertaţi!

            Însă oferta lui Iisus Hristos rămâne în picioare... iertarea Lui ne este acordată oricând, în fiecare zi. El este gata să înlăture vina pentru păcatele noastre, dacă ne încredem în El şi credem că ne acordă iertarea Sa, pe care n-am putea-o câştiga în vecii vecilor.

Să nu-ţi fie străină această virtute! Priveşte în adâncul sufletului tău şi caută să vezi în ce măsură ţi-ai pus încrederea în Hristos. Îţi poţi exprima încrederea în multe feluri. Iată chiar mai jos o modalitate prin care îţi poţi exprima năzuinţa după virtutea iertării:

„Doamne Iisuse Hristoase, am nevoie să fiu iertat pentru atât de multe lucruri... Îţi sunt recunoscător că ai plătit cel mai mare preţ din lume ca să mă poţi ierta. Îţi mulţumesc că mă ierţi şi vreau să primesc azi iertarea Ta. Îţi mulţumesc că mi-ai dat ceva ce n-aş putea câştiga niciodată şi de care am cea mai mare nevoie. Cred şi mă încred în Tine.”