Îmi plac cărţile! Totdeauna mi-au plăcut. Îmi place să-mi „simt neuronii” mişcându-se printre litere, cuvinte, fraze şi idei. Îmi place să caut, să ştiu, să descopăr... Îmi place să citesc! Poate şi de asta am ales să fac Litere. Şi totuşi ca orice facultate, nici asta nu e pe măsura aşteptărilor. Cursuri mai mult sau mai puţin plictisitoare, profesori mai mult sau mai puţin interesaţi de studenţii lor, colegi mai mult sau mai puţin antipatici şi ...cărţile. Da, cărţile ce pot descoperi lumi şi te pot duce la răscruci. Şi astfel de întâlniri nu le uiţi.

Eram la prima oră din cursul de Teoria literaturii, din anul I. Profesorul, despre care aflasem deja că are ceva probleme cu alcoolul, încerca să ne creioneze puţin cum se va desfăşura cursul din acel semestru. A vorbit mult şi în final ne-a dat o listă uriaşă cu „lecturi obligatorii pentru voi ca intelectuali”. Am fost foarte surprinsă să văd în fruntea acesteia Biblia. „Orice intelectual care se respectă ar trebui să citească această carte” ne-a spus şi apoi a trecut mai departe. Nu ştiam ce să mai cred, având în vedere reputaţia profesorului nostru. Am început să citesc acea Carte, nu pentru că voiam să fiu o „adevărată intelectuală”, ci fiindcă îmi puneam o grămadă de întrebări la care nu reuşeam să dau de capăt. Frânturile de răspunsuri găsite ici şi colo în scrierile filozofilor nu mă mulţumeau deloc. Voiam să ştiu care e rostul vieţii şi pentru ce trăiesc. Voiam să ştiu încotro merg, ca să ştiu pentru ce să lupt. Voiam să TRĂIESC nu să mă târăsc prin viaţă. Să merg înainte fără să ştiu toate astea era ca şi cum aş fi bâjbîit prin întuneric, împiedicându-mă la tot pasul de una sau de alta, mergând cine ştie încotro şi ajungând cine ştie unde. Trebuia să aflu răspunsurile acestea aşa că citeam...

Întâlnirea mea cu Biblia era fascinantă. Nu era ca nicio altă carte, ci era vie. Mă îndemna, mă cerceta, îmi punea întrebări şi îmi dădea răspunsuri. Descopeream pe paginile ei frumuseţe, înţelepciune şi o iubire nesfărşită pentru noi din partea lui Dumnezeu. Citind-o mă simţeam ca şi cum cineva aprindea rând pe rând luminile în toate cotloanele vieţii mele.

Într-o zi am ajuns la un pasaj uimitor: „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El: căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale […]” din Cartea Deuteronom a Vechiului Testament, capitolul 30. Citind asta, în mintea mea au ţâşnit răspunsurile atât de căutate: „Trăiesc ca să fac o alegere! Pot alege viaţa sau moartea, binecuvântarea sau blestemul. Nu există cale de mijloc!” M-am oprit atunci din vârtejul vieţii mele şi mi-am zis că trebuie să aleg. Era dreptul meu şi voiam să-l folosesc. Şi fiindcă Dumnezeu îmi şi spunea ce va fi dacă aleg una sau alta, puteam hotărî în cunoştinţă de cauză. Şi am ales...să Trăiesc. 

De multe ori m-am gândit că ne mişcăm într-o lume în care din toate părţile auzim glasuri îndemnându-ne să alegem una sau alta şi promiţându-ne marea cu sarea. Dar adevărul este că doar pentru foarte puţine lucruri chiar ne putem pronunţa şi rareori, atunci când putem s-o facem, ştim cu adevărat ce va fi după.

Locul în care ne vom petrece veşnicia e unul dintre aceste puţine lucruri pe care chiar le putem alege şi e extrem de important să uzăm de „dreptul” acesta şi s-o facem bine. Putem obţine multe lucruri în viaţă, dar dacă n-am făcut această alegere am ratat totul fiindcă: „Ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Evanghelia după Marcu, cap.8, versetele 36 şi 37)

Viaţa e imprevizibilă şi chiar nu putem şti ce ne va aduce ziua de mâine. Aşa că azi opreşte-te din drum, gândeşte-te la sufletul tău şi fă cea mai importantă alegere din viaţă. E drepul tău şi nimeni altcineva nu poate hotărî pentru tine. Aşa că fii deştept şi alege! Alege viaţa... ca să trăieşti!

Monica Bălăşoiu