Dar când el şi mama şi-au făcut planuri să emigreze din Austria în America, bunicul i-a întrebat dacă n-aş putea rămâne cu el.

– Nu, e fiul nostru. Locul lui e lângă noi, i-a replicat tatăl vitreg. O să vină cu noi în America.

Bunicul s-a întristat tare mult că unul dintre nepoţii săi avea să plece în America. Ştia că nu putea petrece prea mult timp cu mine.

După câţiva ani am revenit în ţara natală, pentru a-mi vizita bunicul. La aeroport m-a întâmpinat unchiul şi m-a dus imediat la bunic. Am străbătut, cu mare grabă şi nerăbdare, holurile azilului, ca să ajung în camera lui.

Când am intrat, bunicul m-a salutat încântat, cu un zâmbet larg, de toată frumuseţea. După ce aflase că vin, n-a mai putut să doarmă. Pe dată, bucuria şi emoţia au luat locul tristeţii şi singurătăţii acumulate în sufletul nostru în urma anilor de despărţire.

De 40 de ani păstrez, cu drag în amintire şi cu sfinţenie în inimă, intensa bucurie trăită în acele prime minute petrecute cu bunicul, după mai bine de zece ani de când fuseserăm despărţiţi. În acea vizită de cinci săptămâni în Austria, am stat cu el cât am putut de mult, discutând, plimbându-ne, petrecându-ne timpul în pensiune.

Când s-a apropiat timpul plecării mele, m-am întors cu bunicul în camera sa, după ce luaserăm prânzul într-o pensiune locală. Cuprins de o profundă tristeţe, bunicul mi-a spus:

– Hans, n-o să ne mai vedem.

– Nu spune asta, bunicule, i-am răspuns.

Cu inima frântă, bunul, iubitorul meu bunic mi-a făcut un dar deosebit: un cont bancar de economii, pe care îl deschisese pe numele meu în urmă cu câteva decenii. Iar când am ieşit din camera lui pentru ultima dată, s-a întors cu spatele şi a început să plângă.

După un an şi jumătate, am primit vestea că s-a stins. Suferinţa mi-a sfâşiat inima la gândul că bunul, dragul meu bunic se dusese. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit un bunic atât de iubitor, atât de uimitor!

În anii care au trecut de atunci am mai făcut câteva vizite în Austria şi am aflat mai multe lucruri despre această uimitoare dragoste necondiţionată pe care o nutreau tatăl vitreg şi bunicul faţă de mine.

Am aflat că de prima dată când m-a văzut, tatăl vitreg şi-a arătat iubirea, plină de altruism, pe care aveam s-o simt mereu. Mă simt copleşit la gândul că tatăl meu vitreg a ales să mă inunde cu iubirea sa necondiţionată, pe care o păstrez ca pe o comoară în suflet chiar şi astăzi.

Când am vizitat iar Austria, în aprilie 2007, l-am întrebat pe unchiul meu, fiul lui Opa:

– De ce mă iubeau bunicul şi tata aşa de mult?

– Nu ştiu, pur şi simplu au ales să te iubească, mi-a răspuns el.

Atunci am început să-mi dau seama că tatăl vitreg şi bunicul erau reprezentanţii umani ai Tatălui Ceresc. Nu puteam face nimic care să le sporească sau să le scadă iubirea pentru mine. Ce-aş fi putut face eu, care n-aveam nici doi ani în acel moment de cotitură? Nu aveam ce să le ofer, dar ei au ales să mă iubească pentru totdeauna.

Şi Tatăl Ceresc caută să-mi ofere iubirea Sa necondiţionată, dar adesea mi se pare că trebuie să-I câştig iubirea, prin fapte bune, purtare pe măsură sau aducându-I jertfe.

Am citit următorul cuvânt pe piatra funerară a bunicului: „Unvergessen”, adică „Niciodată să nu uiţi!” Voia să-mi amintească astfel să nu uit niciodată...

...să recunosc iubirea necondiţionată a tatălui meu vitreg, a lui şi a Tatălui Ceresc.

...să accept oferta tatălui vitreg de a mă primi în familia lui şi invitaţia Tatălui Ceresc de a intra în familia Sa şi de a trăi împreună cu El în căminul Său veşnic (în Ceruri).

...să fiu recunoscător pentru dorinţa tatălui vitreg şi a Tatălui Ceresc de a-mi împlini toate nevoile pământeşti şi veşnice.

Le-am recunoscut, le-am acceptat şi sunt recunoscător pentru acceptarea şi iubirea necondiţionată pe care mi le-au arătat Tatăl Ceresc, bunicul şi tatăl vitreg. Dacă n-aş fi avut parte de uimitoarea lor iubire, n-aş fi devenit cel ce sunt astăzi. S-au purtat uluitor cu mine, iar pentru aceasta le voi rămâne veşnic recunoscător!