Primul lucru pe care l-am făcut cum am ajuns în gară a fost să-mi cumpăr o hartă a Bucureştiului. Ei şi?! Cu tot cu hartă m-am rătăcit, e a zecea oară când trec prin faţa aceleiaşi clădiri. Gata, m-am hotărât: dau la Geografie, termin facultatea, mă fac ministru în învăţământ. Scot din programa şcolară căutarea Africii şi bag descifrarea hărţilor şi orientarea în spaţiu în Bucureşti; de ce nu şi un curs de supravieţuire la faţa locului? Până atunci însă, tre' să ajung la Universitate. Hotărât, ies în faţa unei bătrâne: Nu vă supăraţi, mă puteţi ajuta? Bătrâna se opreşte din alergarea ei pentru o miime de secundă, timp în care reuşeşte să scoată din pungă o pâine pe care mi-o întinde. O refuz, dând din mâini şi din cap. Vreau să reiau întrebarea, dar primesc un răspuns înainte de a reuşi să deschid gura. Caut în indexul hărţii, nu găsesc nici o stradă sau măcar vreo referire la ,,Mai munceşte şi tu, că eşti sănătos". Ajung la o staţie de autobuz. Păi, degeaba am dat bani pentru abonament, să merg pe jos?! Întreb în stânga şi-n dreapta cu ce ajung la Universitate. În cele din urmă, cineva îmi arată autobuzul în care reuşesc să mă ticsesc ca prin minune. Eu, nu şi rucsacul însă, care, după ce se închid uşile, rămâne afară. Sunt mulţumit totuşi din două motive: unul, mă bucur că nu mi-au rămas afară alte chestii, cum ar fi capul sau vreun picior; doi, acum rucsacul meu chiar e ferit de hoţi. La următoarea staţie mulţimea îşi trage burţile, pentru a lăsa loc unei domniţe. Uşile se închid, iar eu mă trezesc lipit de uşă. Autobuzul porneşte. De undeva de la subbraţ aud vocea piţigăiată a domniţei: Da' nu vrei să-ţi dai şi tu rucsacul jos? Nu vezi că-mi iei machiajul? Încerc câteva manevre, dar tot ce pot să fac e să mă agăţ de mâneca nu ştiu cui, pentru a rămâne cât de cât în picioare, cu toate că nu sunt prea sigur dacă totuşi se poate cădea din poziţia în care mă aflu. Domniţa continuă să vocifereze, invocând mereu egoismul de la putere. Încerc să-mi amintesc dacă s-a zis la ştiri ceva despre asta... Singura concluzie la care reuşesc să ajung este că Universitatea nu e la prima. O jumătate de autobuz ,,face loc" ca să coboare doi inşi. Urcăm înapoi. Prin nu ştiu ce minune, ajung în faţa unui scaun liber. Încerc să mă revanşez faţă de duduie. O trag de mânecă, arătându-i spre locul liber. Ea se aşază, zâmbind: Mulţumesc! Azi oamenii nu mai sunt aşa amabili... că mai înainte unul cu rucsacul... Cineva mă anunţă că aici tre' să cobor pentru Universitate. Mă arunc spre ieşire, făcându-mi, disperat, loc cu coatele. Câteva minute studiez atent harta. Nu prea mai am chef să mă rătăcesc iarăşi. Deci, trebuie s-o iau la stânga, apoi drept înainte, până dau de facultate. Chiar dacă nu-mi vine să cred, totuşi pe clădirea pe care o văd a unşpea oară azi scrie cu litere mari: UNIVERSITATEA BUCURESTI. Ei gata, acum sunt student. Nu, nu la Geografie şi nici la Arhitectură cum voiam, ci la Filozofie. Cum se face? Păi, dacă doar acolo avea secretara program prelungit!