Poate cunoşti şi tu sentimentul ce te încearcă dimineaţa devreme când, cu rucsacul în spate, te gândeşti că lipseşte ceva esenţial din proviziile care îţi vor asigura contactul cu civilizaţia în următoarele zile. Dar îţi ştergi iute gândul din minte şi te încurajezi, spunându-ţi că oricum nu mai contează. Apoi, cu inima bătându-ţi năvalnic, te avânţi spre aventură.

Am coborât din tren la Zărneşti, ca să fac joncţiunea cu restul grupului şi cu cel ce avea să ne fie ghid montan pe unul dintre cele mai dificile trasee din Piatra Craiului.

Având civilizaţia în spate şi imaginea idilizată a cabanei din vârf în minte, mergeam la pas cu pădurea, căutând din priviri culmile golaşe spre care ţinteam. Nimic nu întrecea în frumuseţe muntele şi era grozav să-ţi imaginezi cum se vede totul de sus. După o oră de urcuş neîntrerupt, am poposit într-o poieniţă splendidă, de a cărei privelişte ne-am desprins mai apoi cu mare părere de rău.

Într-o jumătate de oră am ajuns la refugiul salvamont. Locul stabilit ca destinaţie era o simplă cabană din bârne de brad, luminată slab de o lampă pe cărbune. „Grupul sanitar”, aflat în pădure la 20 de metri de refugiu, ne-a adus aminte, dacă mai era nevoie, că suntem cu totul rupţi de civilizaţie.

Ceva mai târziu am hotărât să mergem până la Curmătura, unde se întrevedea un concert de chitară la vatra focului. Cei doi câini Saint-Bernard şi oamenii din jurul focului ne-au întâmpinat cu prietenia caracteristică celor obişnuiţi cu muntele, iar atmosfera plăcută ne-a îmbiat până într-acolo că am uitat că s-a lăsat noaptea şi că trebuie să ne întoarcem la refugiu.

Când, în sfârşit, ne-am urnit, fiecare troznitură sau sunet din pădure părea să vină de la un lup sau urs gata să ne atace, spre bucuria lui Ştefan, care, strecurat într-un tufiş de pe marginea potecii, profita de ocazie ca să facă să ne îngheţe sângele în vene. 

Întorşi la refugiu, am continuat cu poveştile până au început să se ivească zorii, printre geamurile prăfuite şi grinzile rare ale încăperii. Ne-am strâns bagajele şi am ieşit din refugiu pregătiţi pentru o nouă zi, amuzându-ne copios pe seama Laurei, care avea o urmă de negreală sub nas. Şi de n-am râs şi am tot glumit pe seama ei... până când unul dintre salvamontişti a remarcat că toţi eram mândrii posesori ai unei pete negricioase, fie pe faţă, fie pe haine. Misterul a fost dezlegat în scurt timp: am observat că lampa cu cărbune ce ne luminase toată noaptea scotea un fum negricios pe care nu l-am simţit niciunul, fum ce se împrăştiase prin toată cabana.

Am râs atunci şi m-am întrebat de ce îmi place aşa de mult muntele. Să fie oare sentimentul că sunt aproape de copilărie, de toate acele lucruri simple care îmi lipsesc în viaţa agitată dintr-un centru universitar? Să fie acea camaraderie ce ne uneşte pe toţi ca pata negricioasă de pe feţele noastre? Drept să spun, nu ştiu, dar abia aştept să îmi pun din nou bocancii, să mă întâlnesc cu gaşca zgomotoasă şi, pentru câteva zile, să uit de poluare, trafic, claxoane enervante şi convenţii sociale. Să fiu din nou eu, cea care cântă cu cei pe care abia i-am cunoscut, cântece naive şi simple în jurul focului de tabără, să ne trezim dimineaţa şi să o luăm din loc până când seara ne va opri la următoarea cabană sau la următorul refugiu cu lampă cu cărbune. 

N-aş fi scris articolul ăsta dacă n-aş fi convinsă că, oricât de urban te-ai considera, viaţa adevărată înseamnă mai mult decât discudiscuţiile fade pe de mess, cititul blogurilor şi filmele de pe torente. Profită de ocazii şi de vremea frumoasă ca să îţi construieşti propriile amintiri în loc să le citeşti fascinat pe ale altora!  
                                                   

                                                                            Ana Maria Goga