He-he, unde eram în urmă cu două săptămâni... La baza unei stânci din granit, a cărei statură impunătoare mă făcea să mă simt cât un fir de nisip. Deasupra acestei stânci semeţe, se roteau nori ca nişte sfere pufoase de vată, pe cerul de un albastru profund. În timp ce sorbeam cu nesaţ priveliştea, fiecare boare de vânt aducea parfum de pin. Deşi unii amatori de aventură ar fi încercat să se urce pe peretele stâncos ce se înălţa direct spre cer, eu eram mulţumit că, după două ore de gâfâială intensă, reuşisem să ajung la baza lui. Tot ce vedeam şi simţeam în clipa aceea era complet diferit de viaţa mea de zi cu zi, de drumul din Balta Albă la Universitate, cu un autobuz aglomerat şi urât mirositor. Ei, dar mă întorsesem acasă şi acum mă aflam chiar în autobuz, reflectând la măreţia muntelui.

În timp ce mă îndreptam spre serviciu, aveam grijă să sar peste bălţile ce formau un model ciudat pe trotuar. Am urcat cele două şiruri de trepte ce duceau spre birou, am băgat cheia în uşă şi am deschis-o larg. În sfârşit, ajunsesem. Concediul se terminase. Mă întorsesem la viaţa cotidiană. Într-o dezordine totală, biroul meu rămăsese neatins... dacă nu punem la socoteală praful aşternut, în cele două săptămâni, pe facturile şi pe comenzile de care ar fi trebuit să mă ocup de tare mult timp.

Cu mintea încă la priveliştea acelei văi splendide, aflate acum la 400 de km depărtare, m-am aşezat la birou. Scaunul scârţâi, după cum mă obişnuise, semn că trebuia să fie uns. Şi mai trebuia să-i schimb şi rolele, cu unele mai mari. Ce să mai spun, era timpul să mă întorc la rutină, să caut să mă reobişnuiesc cu normalitatea. Şi parcă ceva îmi şoptea că senzaţia pe care o aveam atunci, că duceam o viaţă tare jalnică, avea să dispară cu timpul şi aveam să mă obişnuiesc... să fac ce trebuie să fac... ce făcusem şi până atunci.

După ce m-am ocupat de un teanc uriaş de facturi, chitanţe şi alte urgenţe, am dat să mă aşez mai bine pe scaun, când, brusc, am simţit ceva în buzunarul de la spate. Am întins mâna automat şi am scos o ilustrată. Fusese îndoită, cât să încapă în buzunar. Când am desfăcut-o, ochii mi-au căzut – şi mi-au rămas – pe acea stâncă uriaşă şi pe acea vale superbă care mă acaparaseră cu măreţia lor cu ceva timp în urmă.

Timp de o clipă, m-am gândit să o strig pe Maria, care lucra la biroul vecin, să-i arăt ilustrata şi să-i spun că fusesem acolo. Că văzusem cum vântul atrăgea acele de pin într-un dans sprinţar pe deasupra copacilor, la 50 de metri mai jos de cărarea pe care urcasem. Mă gândeam să-i dau ilustrata să se uite la ea, iar eu să mă lansez într-un elogiu la adresa acelei minunăţii ale naturii care aproape că mă lăsase fără grai.

M-am gândit, doar o secundă, la toate astea. Dar am observat apoi îndoitura de la mijlocul ilustratei şi dimensiunile-i modeste: 20 x 12 cm. Mi-am dat atunci seama că Maria n-ar fi putut simţi mireasma de pin şi n-ar fi putut vedea măreţia acelui perete de granit, ci doar mucegaiul şi aerul stătut din biroul nostru mult prea mic.

Am îndoit ilustrata la loc şi am băgat-o înapoi în buzunar. Mi-era limpede că nu putea transmite ceea ce văzusem sau locurile pe unde fusesem. Şi, în clipa aceea, mi-a părut rău pentru colega mea. Chiar dacă avea nevoie de vacanţă, ştiam că dacă vorbesc despre vacanţa mea, nu era acelaşi lucru pentru ea... Oricum, nu stând amândoi aplecaţi asupra unei ilustrate mici şi îndoite, care zăcuse prin buzunar mai mult de o săptămână.

Adevărul e că nicio minunăţie nu-şi găseşte locul în buzunare. Priveliştile de vis, locurile splendide nu pot fi comprimate într-o fotografie. Oricât de exactă ar fi, nu poate reflecta decât ca prin ceaţă frumuseţea pe care încearcă s-o redea. Subiectul imaginii n-ar putea fi niciodată limitat de recipientul ce îl conţine, de hârtia fotografică sau de buzunarul în care a fost înghesuită. Poate că n-ar fi greşit să spunem că fotografia mai mult pierde decât reuşeşte să redea. Şi, cine ştie, poate că Maria ar avea cel mai mult nevoie tocmai de acel lucru pe care fotografia îl pierde.

E ciudat să-i arăţi cuiva o fotografie amărâtă, dorind să-i transmiţi minunăţia unei clipe trecute. Oricât ai încerca, nu-i vei putea transmite toate sentimentele încercate de tine.

De prea multe ori ni se arată nişte amărâte de ilustrate îndoite, ca şi cum ar trebui să fim impresionaţi de acea reprezentare, ca şi cum ar avea o mare importanţă... Importanţă pe care n-o au! Astfel de imagini nu ne însufleţesc aşa cum s-ar cuveni şi nici nu ne transmit acele lucruri pe care prietenii noştri speră să le transmită.

Am văzut destul de des că oamenii care primesc un teanc de „ilustrate” care ar trebui să reprezinte ceva important, precum Dumnezeu şi Credinţa, sunt rareori impresionaţi de dumnezeu şi de credinţă.  Problema este că recipientul care conţine mesajul nu poate fi nicidecum pe măsura realităţii pe care încearcă s-o exprime. Şi aşa se face că adesea Dumnezeu şi Credinţa sunt respinse de unii prieteni, tocmai de aceia care şi-au cocârjat spatele, încercând să privească nişte reprezentări amărâte ale lui dumnezeu şi ale credinţei. Însă imaginile nedreptăţesc realitatea.

 Platon ilustra această chestiune astfel: să zicem că mai mulţi oameni stau într-o peşteră şi văd nişte lumini pe pereţii peşterii. Uneori apare pe perete o umbră arătând când ca o pasăre, când ca o vulpe, când ca un copac. Este clar că undeva, în spatele oamenilor ce se uită la perete, se află un copac, o pasăre şi o vulpe, care trec chiar atunci prin lumină, care, la rândul ei, aruncă umbre pe perete. Dar oamenii din peşteră nu văd decât umbra. Ar fi mult mai bine dacă s-ar întoarce şi s-ar uita direct la copac sau la vulpe... şi, în ultimă instanţă, la lumină. Dacă ar proceda aşa, ar putea înlocui acele fotografii amărâte cu o privire fugară la realitatea pe care o reprezintă.

Dacă până acum nu ai văzut decât umbra lui Dumnezeu, doar o reflectare neclară şi inexactă, fără îndoială că vei fi prea puţin interesat de El. Dar dacă ai putea privi, măcar pentru o clipă, dincolo de recipientele – toate la fel de nepotrivite – care caută să transmită cine este El şi Îl vei vedea aşa cum este El cu adevărat, fără îndoială că vei fi mai mult decât impresionat.

Unele lucruri nu-şi găsesc locul într-un buzunar. Chestiunile legate de credinţă nu pot fi cu adevărat surprinse doar având uşor de-a face cu o tradiţie sau o funcţie religioasă ce n-ar putea nicicând reflecta toată slava Divinităţii. Iată de ce omul înţelept caută nu recipientul –  nu ilustrata –, ci pe Dumnezeu Însuşi. Iar cine caută găseşte, ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu!